Nicolae Blei

Nicolae Blei (n.14 august 1949 la Hotarele, Giurgiu) – Preafrumosul liber exprimat

Fara îndoiala, cel mai simplu si cel mai corect lucru care s-ar putea spune despre Nicolae Blei (nascut la 14 august 1949 în comuna Hotarele, judetul Giurgiu) este acela ca a reintrodus în pictura româneasca a ultimelor doua decenii si jumatate respectul neconditionat pentru categoria estetica numita, la propriu, “frumos”. Pare un enunt pleonastic, de vreme ce estetica este definita  ca “stiinta a frumosului”, dar sa nu uitam ca de la Baudelaire si – în cazul culturii autohtone – de la  Arghezi încoace  a început sa se vorbeasca tot mai  insistent de “estetica urâtului”. Asta pe de o parte. Pe de alta,  nu trebuie omis nici  faptul ca invocând în mod mecanic “frumosul”, autori din toate zonele de expresie si din toate zarile au pactizat adesea cu destructurarea, incongruenta, dezechilibrul si dizarmonia, ceea ce nu înseamna  ca unii dintre ei nu au ajuns la rezultate artistice cu totul remarcabile sau chiar la chintesente ale sublimului, asa cum demonstreaza Umberto Eco în a sa “Istorie a urâtului”.
Revenind însa dupa aceasta necesara paranteza, trebuie spus ca Nicolae Blei  s-a remarcat înca de la debutul sau prin venerarea explicita si exclusiva a valorilor picturii clasice românesti (Andreescu, Grigorescu, Luchian, Tonitza), fapt ce l-a singularizat oarecum într-un context cultural în care excesul de modernizare a limbajelor artistice (a se vedea, de pilda, “ravagiile” pe care le faceau în epoca textualismul si derivatele sale ce se adresau altor arte decât literatura) devenise o moda de nestavilit. “Cuminte”, prin contrast, atent la detalii, cercetând cu obstinatie fizionomiile ascunse ale realului, pe care le-a transpus însa invariabil prin prisma unei sintaxe robust figurative, punând un accent lipsit de orice echivoc pe primatul culorii în constructia imaginii plastice, dar fara a submina în  vreun fel importanta desenului, Nicolae Blei a lucrat în permanenta, cu temeinicia deprinsa de la stralucitul sau dascal Traian Bradean, la ceea ce am putea numi un demers tenace  de reabilitare si reinstituire a realului genuin ca obiect al adoratiei vizuale si, implicit, al creatiei picturale pline de fast, gratie decorativa si glamour.

Îndragostit fiind de natura si în special de flori, Nicolae Blei nu a încercat însa rescrierea  poeticii impresionismului pentru a se sincroniza cu propria sa contemporaneitate, întrucât o astfel de solutie ar fi necesitat apelul la o serie de artificii stilistice postmoderne, inacceptabile din punctul sau de vedere. Asumându-si, la un moment dat,  riscul de a fi considerat chiar adept al naturalismului descriptiv, artistul a fortat nota, daca se poate spune asa, si a continuat pe linia care l-a consacrat în cele din urma si care consta în reproducerea fidela a unor imagini  decupate din zona întotdeauna surâzatoare si/sau plina de lirism a realitatii. Dar, beneficiind de un instinct artistic cu totul  remarcabil, el a reusit si reuseste  mereu sa evite contaminarea compozitiilor astfel gândite si asumate cu elemente provenite din retorica bucolicului sau a idilicului.

Prin procedee ce tin de secretul ori de inefabilul artei sale, pictorul instituie în majoritatea lucrarilor o atmosfera de o puritate împinsa la extrem, pentru conturarea careia  nu ezita sa recurga la instrumente si proceduri adecvate de “sterilizare” estetica – peneluri ultrafine, “incizii” microscopice în fundaluri cu scopul  de a delimita clar locul imaginii de prim-plan, decantari si clivaje  obsesiv repetate spre a ajunge la esente cromatice unice, aproape neverosimile în anumite cazuri. De altfel, cine va analiza cu atentie compozitiile lui Nicolae Blei, în special pe cele de data mai recenta, va observa nu fara uimire cum în pofida identitatii lor figurative indiscutabile (fapt de care am amintit deja ceva mai sus), ele se departeaza de  modelele  previzibile si capata o stranie autonomie vizuala în raport cu  realitatea din care se presupune ca provin.

Devenite astfel, printr-un subtil joc de iluzii optice, dar nu numai, plasmuiri secunde ale unei lumi recladite dupa rigorile maxime, aproape neomenesti, ale frumusetii si echilibrului, multicolore si elegante, pregnante dar si evanescente, cele mai multe lucrari se adreseaza proiectiilor aspirationale ale modului nostru de a ne apropia armonia deplina sau de a tânji dupa  perfectiunea pe care ea ne-o promite.  Este o strategie comunicationala de mare finete, care prezinta însa mai multe riscuri decât avantaje, având în vedere ca opereaza cu notiuni si registre senzorial-afective aflate într-o continua defensiva ca urmare a pragmatismului cinic de care, în viziunea unora cel putin,  s-ar face vinovat spiritul contemporan. Iar când spun asta ma refer, desigur, la precaritatea pozitiilor pe care se afla astazi sensibilitatea de tip liric, pe de o parte, si fascinatia lucrului (artistic) bine facut, pe de alta parte. Nicolae Blei este, fara doar si poate, constient de locul pe care  pictura sa îl ocupa în   acest climat axiologic si hermeneutic, dar asta nu este de natura sa-l faca sa cada pe gânduri ori sa-l determine sa-si schimbe optiunile initiale. Din acest punct de vedere se poate spune chiar ca el reprezinta un veritabil monument de consecventa, calitate care i-a consolidat încet, dar sigur cariera,  ajutându-l totodata sa-si formeze  un public  fidel, din rândurile caruia au aparut si niste colectionari – nu chiar putini la numar –  care  stau în permanenta cu ochii pe tot  ceea ce iese de pe sevaletul sau. Sunt  semne ca, în ciuda unor voci care se îngrijoreaza  (mai mult sau mai putin sincer) de soarta picturii sale “prea frumoase”, Nicolae Blei a mizat inspirat pe datele esentiale ale propriei vocatii si, prin urmare, a câstigat ce era de câstigat în batalia dura pentru afirmare si identitate artistica.  ( martie 2008)